În câteva cuvinte
La 37 de ani după ce și-a pierdut sora într-o crimă oribilă, Lisette Monroe anticipează execuția criminalului Harold Nichols, sperând că acest eveniment îi va aduce o încheiere și posibilitatea de a se concentra pe amintiri fericite.
În 1988, Lisette Monroe, o tânără mamă de 23 de ani, a trecut printr-o tragedie inimaginabilă: sora ei mai mică, Karen Pulley, a fost violată și ucisă. Acest eveniment i-a schimbat viața pentru totdeauna.
Câteva luni mai târziu, bărbatul responsabil, Harold Nichols, a fost arestat pentru o serie de alte violuri și spargeri în zona Chattanooga, Tennessee, și a mărturisit crimele sale poliției. Acum, după mai bine de 37 de ani, Harold Nichols urmează să fie executat de statul Tennessee, iar Monroe abia așteaptă ca acest episod să se încheie.
Lisette își amintește că în 1988, Ronald Reagan era președinte, iar melodia „Faith” a lui George Michael era în topuri. Monroe tocmai se întorsese în Statele Unite după trei ani petrecuți într-o bază a Forțelor Aeriene din Filipine, alături de soțul ei, aviator. Unul dintre lucrurile care îi lipseau cel mai mult peste hotare era contactul zilnic cu sora ei mai mică. Au corespondat și au vorbit la telefon de pe bază, dar lucrurile nu mai erau la fel ca în Chattanooga. Fetele fuseseră de nedespărțit în copilărie. Chiar și la vârsta de 20 și, respectiv, 17 ani, își petreceau fiecare duminică împreună, ieșind la cină după o zi plină de activități bisericești.
„Karen și cu mine credeam că suntem atât de mature”, își amintește Monroe. „Cred că era ceva la fel de simplu precum Wendy's, dar stăteam acolo și vorbeam despre viețile noastre din acea săptămână și cum decurseseră lucrurile.”
Revenită în SUA după trei ani de absență, Monroe plănuia o călătorie în Tennessee pentru a recupera timpul pierdut cu sora ei, o studentă de 20 de ani la Chattanooga State, și pentru a-i prezenta lui Pulley nepoata ei, un sugar. Însă vizita mult așteptată nu avea să aibă loc niciodată.
„Este ca și cum ai avea o rană, iar de fiecare dată când te întorci, bandajul este smuls din nou”, spune ea despre anii de după crimă. În ciuda pledoariei de vinovăție a lui Nichols, au existat nenumărate bătălii legale privind sentința sa la moarte – amintiri constante pentru Monroe despre cel mai rău lucru care i s-a întâmplat vreodată.
„Este aproape ca și cum am trecut prin 37 de ani de iad, iar și iar și iar”, spune ea.
Monroe știe că oamenii tind să-și amintească de cei dragi plecați ca fiind mai buni sau mai perfecți decât erau în viață, dar în cazul lui Karen, „ea chiar era un înger”, spune ea. Monroe o descrie pe sora ei ca fiind „blândă, dulce și inocentă”. O amintire care îi rămâne vie este cea în care cele două dansau împreună când erau mici. Se aflau la casa bunicilor lor din Virginia de Crăciun și primiseră de la bunica lor cămăși de noapte roșii asortate, cu gulere albe pufoase. Familia se uita la emisiunea Lawrence Welk Show când a început un segment în care orchestra cânta și membrii publicului dansau.
„Îmi amintesc doar cum ne învârteam amândouă prin sufragerie în micuțele noastre cămăși de noapte de Crăciun de prințese”, spune Monroe. „Acea imagine îmi amintește atât de mult de vremurile bune petrecute cu ea, și de bucuria, și de cât de mult ne iubeam.”
După uciderea surorii sale, totul s-a schimbat.
„Chattanooga era casa mea. Și eu și soțul meu ne-am mutat înapoi în Chattanooga la începutul anilor '90, după ce el a ieșit din Forțele Aeriene”, spune Monroe. „Credeam că vom putea să ne facem o casă acolo cu cele două fiice ale noastre.” Însă amintirile crimei erau peste tot. În cele din urmă, s-au mutat de-a curmezișul țării, în Pacificul de Nord-Vest, pentru a lua totul de la capăt.
Mama lui Monroe a decis să se întâlnească cu Nichols după ce a fost condamnat la moarte. S-a rugat cu el și i-a dat o Biblie. Monroe este încă supărată în legătură cu asta, mai ales pentru că crede că a fost interpretat greșit, sugerând că mama ei ar fi dorit clemență pentru Nichols.
„Trebuie să faci un pas înapoi pentru un minut și să te gândești la faptul că această femeie tocmai își pierduse fetița în cel mai oribil mod posibil, și era în doliu și încă în stare de șoc”, spune Monroe. „Voi fi sinceră cu voi, niciunul dintre părinții mei nu a mai fost la fel după uciderea lui Karen.”
Monroe intenționează să fie în Nashville pe 11 decembrie, ziua programată pentru execuția lui Nichols, deși nu a decis încă dacă va fi prezentă în camera martorilor. Ea știe că durerea pierderii surorii sale nu va dispărea niciodată complet, dar speră că moartea lui Nichols îi va aduce o oarecare pace.
„Ne vom putea concentra pe amintirile fericite despre Karen”, spune ea, „și pe dragostea pe care i-am purtat-o, și pe toate acestea, mai degrabă decât să retrăim uciderea ei de fiecare dată când ne întoarcem.”
