Înțelegerea modernă a fericirii a devenit prea superficială, transformându-se într-o goană după plăceri trecătoare. Serialul „The White Lotus” de pe HBO arată cum un frate și o soră caută fericirea în direcții opuse: unul prin achiziții, celălalt prin renunțare. Dar niciunul dintre ei nu realizează adevăratul preț al alegerilor lor.

Odată, fericirea era privită ca un proiect comunitar legat de justiție și prosperitate comună. Dar, de-a lungul timpului, s-a transformat în ceva individual și mărunt. Provocarea de astăzi este de a recupera o viziune mai profundă și mai exigentă a ceea ce înseamnă să trăiești bine într-o lume fracturată și de a restabili adevărata amploare a fericirii.

Aristotel a numit „eudaimonia” cel mai înalt scop al vieții umane – nu plăceri trecătoare, ci o viață în virtute și acțiune bazată pe aceasta. Eudaimonia depindea de sănătate, bogăție, prieteni și noroc și putea fi atinsă doar într-o societate prosperă.

În epoca Iluminismului, „fericirea” a dobândit o dimensiune mai interioară și mai seculară, devenind o aspirație pentru toți. John Locke a proclamat „căutarea fericirii” drept un drept natural. Fericirea a început să fie văzută nu doar ca un sentiment personal, ci ca un bine public, o condiție în care autoexprimarea individuală și bunăstarea colectivă sunt inseparabile.

Cu toate acestea, de-a lungul timpului, sensul fericirii s-a restrâns. A început să fie privită ca un sentiment personal, o chestiune de dispoziție, nu de sens. Ascensiunea producției de masă și a economiilor de piață a legat fericirea de creșterea economică. Fericirea, odată o filozofie a prosperării umane, s-a transformat într-o contabilitate a indicatorilor economici.

Astăzi, fericirea este adesea redusă la consum și auto-optimizare. Rețelele sociale au transformat-o într-o estetică, constând în băuturi la modă, lumânări parfumate și mementouri de respirație. Fericirea a devenit munca de ambalare a stărilor de spirit și a momentelor pentru a obține like-uri.

Dar o înțelegere mai exigentă a fericirii nu a dispărut nicăieri. Părinții vor ca copiii lor să facă ceva valoros, să contribuie la ceva mai mult decât propria satisfacție. Fericirea ar trebui să se bazeze pe conexiune, responsabilitate și grijă.

Într-o lume care se confruntă cu o criză climatică, distrugerea legăturilor sociale și tulburări politice, este necesar să revenim la o înțelegere mai largă a fericirii – ca o cauză comună de construire a unei lumi suficient de spațioase pentru a susține diverse moduri de viață ale oamenilor liberi și suficient de puternică pentru a ne uni pe toți.